Mă plimb pe sub castani,
Îi văd bătut de vânturi...
Eu amăgit de ani,
De câte ori, în viață,
n-am spus și n-am promis,
Doar de ce văd să-mi pese,
să nu am nici un vis?
Mai cade câte-o frunză,
pământu-i ruginiu,
Ce-aș spune că mi-e viața
de-s întrebat nu știu,
Aș vrea să am răspunsul
dar nu cred că-l găsesc,
Nici anii nu mi-i număr,
mai rău mă amăgesc.
O lacrimă îmi curge,
și-i parcă din trecut,
Obrazul îmi îngheață,
voindu-l abătut,
Îl simt în tresărire...
de când eram copil
Mi-l împăcam în taină
știind că nu-i docil.
Privirea îmi aleargă,
se duce-n jos și-n sus,
Tot căutând, găsește,
idei ce le-am exclus,
Ca să-nțeleg că totuși
au încă mare rol
În clara definire
a pierderii în gol.
Cu pas fără de țintă
mă plimb pe sub castani,
Văd mult prea tânăr gândul,
cu multe zeci de ani,
Mi-e greu a mă-nțelege,
cum, unde am greșit,
De nu-s în pas cu lumea
și nu-s îmbătrânit?
Îmbătrânește frunza,
bătrâni copacii-s goi,
Se-ngreunează pașii
când calcă prin noroi,
Doar focu-i cel ce arde
din ce în ce mai mult,
Și se regenerează
din marele-i tumult.
Fac pauze prea dese
nu-s încă hotărât,
De-a ști din care lume
aici am coborât,
Sau dacă, prin extreme,
drum singur mi-am ales
Și-acum, dintre dileme,
nu am cum să mai ies.
În loc de îmi stă pasul
n-aș vrea a mai simți
Că timpul iar încearcă
cu ceva-a mă minți,
Văd că și-n cer e toamnă,
și n-am cum să mă-nșel,
Însă deja mi-e frică,
știu clar că sunt rebel...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu